În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României

În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României si cei care o viziteaza acum vãd sãrãcia materialã de astãzi, si nicidecum milenara ei bogãtie culturalã si spiritualã. In plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanteazã edituri si opinii la Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) cã Transilvania a apãrut în secolul XIII si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) cã poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul XIV ! Cu toate acestea, nimeni nu mentioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic in 1961, tot în Transilvania, in satul Tãrtãria, pe râul Somes, în judetul Alba, de cãtre Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afarã de România, Tãblitele de la Tãrtãria, datate 4.700 î.e.n., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) si au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Desi românii stiau sã scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esential nu este nici în ziua de azi, dupã mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc si nu apare în manualele de istorie. Ce ne spun specialistii din România ? În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã , Bucuresti) de cãtre un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti în materie », Prof. dr. Mihai Bãrbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi Universitate (din Cluj), care nu spune ca Profesorul Vlassa a descoperit Tãblitele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãblitele de la Tãrtãria sunt mentionate cu semnul întrebãrii într-o foarte scurtã frazã, fãrã nici un comentariu: « Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere ?), cu analogii în Mesopotamia.» Dar Dl. Bãrbulescu nu-si aduce aminte oare cã scrierea proto-sumerianã apare cu 1000 de ani mai tîrziu si cã cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de ani ? El a uitat cã metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n. ? Cã tracii sunt primul mare popor  indo-european care intrã în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de douã milenii înainte ca celtii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii sã aparã pe harta Europei ? Si cã tracii ocupau tot teritoriul intre Muntii Ural si Tatra de la est la vest si de la Marea Balticã la  Dunãre si Marea Neagrã de la nord la sud ? De asemenea, si în acelasi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atentia asupra altui “detaliu” primordial, si anume cã limba traco-dacicã este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) si cã, în consecintã, limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, desi din aceeasi familie, existã istoric înaintea latinei, deci este o limbã proto-latinã. Latina se formeazã din etruscã si greacã, care, desi amîndouã indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, rãspîndit în lumea mediteranã a epocii. În plus, estruscii ei însisi erau o bransã a celtilor, coborâti în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La rîndul lor, celtii erau o bransã a tracilor care migrau spre vestul Europei, si erau numiti ca atare, adicã traco-iliri pânã în secolul VI î.e.n., când se deplaseazã din Noricum (Austria) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveti. Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, si însãsi existenta poporului român dau de gândit. Cine schimbã si interpreteazã istoria României? În mozaicul de limbi si popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelasi teritoriu, si o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã si nici nu putea fi când strãmosii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor, dar si a bulgarilor (care nãvãlesc în România si în teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii în secolul VI), a turcilor si a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pãtrund în Europa pânã la Paris, Roma si Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre Ural pânã în secolul IX, când nãvãlesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea datã de daci liberi (80%) amestecati cu slavi (20%). Poporul si limba dacã sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman si limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare, si de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a învãtat daca imediat, dar în sase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis ! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Muntii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formã de “techini”. Si tot în aur se plãtesc în ziua de astãzi anumite interese în România, dupã ce tezaurul national de 80 tone-aur a fost vîndut de Ceausescu la licitatie în Zürich si cumpãrat de Banca Angliei. Cele 14, nu care romane ci milioane de români din afara României înteleg si simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul versurilor transilvane “Muntii nostri aur poartã, Noi cersim din poartã-n poartã!” În aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane si a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura si civilizatia europeanã si-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizantul devine capitala Imperiului Roman. Desi se studiazã istoria si limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” si “incult”. Nici un istoric elvetian nu a fost capabil sã-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici mãcar Ana Comnena ! Nimeni nu cunoaste aici cultura si civilizatia Bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atât mai putin istoria si traditia românã. Faptul, esential, cã analfabetismul nu exista în Bizant, dar exista în Europa de Vest în aceeasi perioadã este si mai necunoscut. Academiile “pãgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmã universitãtile au început sã aparã în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romanã si studiau teologia. Numai cãlugãrii si clericii  stiau carte, se îmbogãteau prin exproprierea de pãmânturi în favoarea mânãstirilor, si luau puterea în toate tãrile vestice, prin misionarism si prozelitism la început (prin teroare si Inchizitie mai târziu), pânã în secolul XI, când ultimul tinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale. Renasterea italianã apare ca o consecintã clarã si directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masã a savantilor Bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5000 de savanti exilati din Bizant într-un singur an la Florenta, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, si unde vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci. Între timp, cultura Bizantinã este pãstratã si cultivatã în tãrile Române (de exemplu la Putna), care nu numai cã îsi pãstreazã autonomia fatã de Imperiul Otoman, plãtind-o în aur – ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a sustine mânãstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos). În Occident, o scurtã istorie a României apare în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã la Lisabona si publicatã la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), si republicatã peste alti 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992). În timp ce prima istorie serioasã a Bizantului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toatã bunãvointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv cã nu stie greaca, nici veche nici nouã. În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizatie neîntreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar si în România ? Cu ce se ocupã istoricii români ? Si reprezentantii României peste hotare ? Cine promoveazã cultura milenarã a României ? Dacã dentistii, si nu profesorii de românã, vor sã facã scoli în românã la Geneva, sã nu ne mirãm dacã profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelasi oras.* În 1996, când am fost la Bucuresti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii si dacii, când acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu**, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50 de ani de comunism în comparatie cu cele 9 milenii de istorie româneascã ? Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mytholgy

Lansarea cartii "Istoria jurnalismului din Romania in date"

I N V I T A Ţ I E

Luni, 26 noiembrie 2012, ora 16.00,

în Palatul Şuţu – Muzeul Municipiului Bucureşti,

Bdul. Ion C. Brătianu, nr. 2 are loc lansarea volumului

ISTORIA JURNALISMULUI

DIN ROMÂNIA ÎN DATE

- Enciclopedie cronologică -

Lucrarea a fost realizată de 120 specialişti, sub coordonarea mea şi include prezentări ale evenimentelor din perioada 1731-2011. Mai concret, peste 18.000 de publicaţii periodice, radiouri, televiziuni, agenţii de presă etc., legislaţia presei; 33.500 de jurnalişti, publicişti, editori, numeroase alte evenimente – greve ale jurnaliştilor, conferinţe şi congrese, conflicte ş.a.m.d. Volumul a fost publicat de editura ieşeana Polirom, cu susţinerea financiară a Administraţiei Fondului Cultural Naţional. Are 1.414 pagini, format mare şi costă 115 lei.

Marian Petcu 

Palatul Şuţu (1834), construit în stil neogotic, a aparţinut marelui postelnic Costache Grigore Şuţu. La evenimentele organizate aici au participat domnitorii Munteniei, Alexandru Ioan Cuza, precum şi suveranii României. In anii ocupaţiei germane din primul război mondial, palatul a devenit reşedinta generalului Tülff von Tscheppe und Weidenbach, guvernatorul teritorului ocupat. Edificiul a fost o vreme sediul Primariei Municipiului Bucureşti, sediu al Bancii Chrissovelony (1932), al Casei de Economii şi Consemnaţiuni (1942) şi al Institutului de Construcţii (1948).

Pe 1 decembrie Consiliul Unirii va fi si la Alba Iulia si la Chisinau

La sedinta din 8 noiembrie a membrilor activi din Republica Moldova ai Consiliului Unirii s-au examinat mai multe chestiuni in contextul sarbatoririi datei de 1 Decembri, Ziua Nationala a Romaniei, si al incheierii unui an de activitate, foarte intensa, a Platformei unioniste.

Astfel, s-a examinat mersul pregatirilor pentru plecarea si participarea unui numar de circa 100 de persoane la manifestarile de la Alba Iulia, care este leaganul infaptuirii unitatii romanesti, MECA romanilor. Sunt invitati, in continuare, membrii si simpatizantii Consiliului Unirii, precum si adeptii aspiratiei de reunificare romaneasca sa mearga in Ardeal, fapt pentru care pot suna la sediul CU (022 211818, 022 21 1677). Toti cei care pot contribui cu idei, sprijin si informatii despre o oportunitate de cazare pe o noapte – 30 noiembrie spre 1 decembrie, sunt solicitati sa ii anunte pe coordonatorii CU.

In acelasi timp, cei care nu pot pleca la Alba Iulia vor fi asteptati pe 1 Decembrie la manifestari in Chisinau (cu detalii se va reveni intr-un comunicat de presa special al CU), organizate de componente civile ale Platformei unioniste, ca si la spectacolul de lupte daco-romane care urmeaza sa aiba loc pe stadionul Dinamo, 2 decembrie, desfasurate cu suportul unor componente civile ale CU si ale Platformei civice “Actiunea-2012”.

S-a decis ca responsabilii din CU sa pregateasca (pot contribui toti membrii Consiliului Unirii aflati in Romania sau in comunitatile romanesti de peste hotare) un mesaj care sa fie citit concomitent la manifestarile de la 1 decembrie la Chisinau si la Alba Iulia.

Inainte de 1 decembrie membrii CU vor oferi o conferinta de presa la care vor face bilantul activitatii Consiliului Unirii de la fondare, din februarie anul curent, si se va lansa Manifestul unionistilor, in curs de pregatire de catre echipa de redactare, autor fiind Timotei Turcanu, proiect de document ce va fi trimis, inainte de lansare, membrilor CU, pentru sugestii si obiectii.

In legatura cu “Monumentul „Turnul Dezrobirii Basarabiei”, proiect lansat de Consiliul Unirii, s-a propus sa fie invitati, peste o saptamina, la sedinta traditionala a CU, un grup de istorici care sa fie rugati sa elaboreze un studiu despre importanta reinaltarii lui in Republica Moldova, ca simbol al unitatii si al demnitatii romanesti.

Serviciul de presa al CU

Adina Cicort, într-un turn de castel

Maria Diana Popescu  

Imaginaţi-vă în odaia unui turn vechi de castel, o frumoasă poetă, cu răsăritul de mătase pe trup, suavă ca o floare de colţ, cu ochii verzi şi plete scurse pe un horn din cer, cu orologiul metaforei în buzunarul de la piept - o mireasă tînără, locuită de un prunc, iar alături de ea, Universul intrat pe furiş pe fereastră: „Universul cuprins într-o clepsidră/ E trupul tău, Femeie.../ În pletele-ţi lungi stă fermecată luna/ Şi vraja ta se aşterne în condeie.../ Copilăria soarelui şi negura furtunii/ Privirea ta le-atotcuprinde,/ Mister, dorinţă, joc, patimă,/ Mă farmecă, mă prinde..." Copilul din ea întrebînd-o de bunicii castelului, de proprietarii milioanelor de chei, plecaţi sub arcade cu fluturi orfani. Discurs liric pur, încărcătură emoţională, stăpînire de sine, un fel de participare totală la bucuria existenţei. Parcă împodobită cu fructe colorate, poeta învaţă să iubească, scriind cuvinte de foc în palma stăpînului: „Cu unduiri şi blânde forme te legeni prin odaie,/ Doar, te-oi zări, divino!/ Abandona-voi vorbele printre cerneală şi hârtii... / şi ne-om iubi!/ Umil poet şi muza mea bălaie...". Doamne, ce misiune de onoare! Aşa mi-o imaginez, eu cititorul, pe Adina Cicort, poeta, cît de frumoasă este în mineralitatea ei! Desprinsă din lucrurile mărunte ale acestui secol, înnoită în miezuri de zile, în miezuri de nopţi şi de dor, cu un intimism solemn, ca principiu de emoţiune poetică: „Îţi ating pielea cu nesaţ,/ Te privesc, te sărut, te ador,/ Miroşi a cafeaua dulce, cu zaţ,/ În care vreau să citesc despre viitor.../ Mâinile noastre se strâng ca într-un dans,/ Respir din răsuflarea ta, ameţesc.../ Mă las furată de val, în balans,/ Suntem ca-ntr-un vis, te iubesc...", Adina iese din definiţie, din sentinţă, din gol şi din rece turn. Ceea ce impresionează este posesiunea limbajului, întrebuinţarea lui simplă dar şi viguroasă, de un realism pregnant, fără nicio sforţare. Nimic formal, nimic decorativ, Adina relaţionează/ dialoghează, de pe poziţia muritorului cu timpul, cu ilimitatul, cu Dumnezeu: „Seara se lasă încet,/ Pe deal miresme învie,/ Se aude toaca bătând.../ „Închină-te maică, mâine-i Sfântă Mărie!"/ Îşi face cruce draga bunică/ Şi eu, serioasă, îi dau ascultare,/ Am numai cinci ani, sunt mică,/ Dar toţi îmi spun c-am privire de om mare!/ Bunicul obosit a venit de la câmp./ Bucatele sunt gata, ne strângem cu toţii,/ Şi vietăţile se adăpostesc la culcuşuri pe rând... / Rostim Tatăl Nostru cu privirea plecată,/ „Mulţumim Doamne pentru bucate, pace şi casă,/ Dă la toată lumea sănătate şi recoltă bogată,/ Curăţă răul, păzeşte de războaie, boală, năpastă!". Adina Cicort se încrede în capacitatea poeziei, iar versul o transpune în imagini neminate de niciun exces, de nicio dezgolire: „Miroase a lemn vechi şi a măr,/ Focul trosneşte a poveste/ Şi atât de bine cu tine îmi este,/ Iubite, trece-mi mâna prin păr.../ ... În mansarda noastră veche/ Ne vom iubi ca întâia dată,/ Vom răscoli amintiri, pasiunea uitată/ Şi-om fi iar suflet cu suflet, pereche.../ Focul trosneşte a poveste,/ Ce frumos e în lume, ce bine ne este!" Admirabil, cum reuşeşte să-şi păstreze acest splendid însemn al percepţiei ingenue! Precum un Stendhal în eseul „Despre dragoste" - trăirile Adinei se încarcă de cristalele unei imaginaţii profunde şi ordonatoare. La fel ca o ramură verde aruncată într-o mină de diamante şi scoasă de acolo încărcată de cristale preţioase, versul absoarbe ca un burete sucul inspiraţiei şi-l pune în circulaţie prin poeme de o frumuseţe demnă - poeme din turn de castel, cînd un anotimp se termină şi altul se pregăteşte să-i ia locul. Anexez şi permanenta întoarcere a Adinei în orizontul copilăriei, la detaliile mătăsoase, din care construieşte cu mare uşurinţă prospeţimea bucuriei poetice: „Se duce zăpada şi iarna geroasă,/ Au răsărit ghiocei şi zambile!/ Voioasă alerg desculţă de-acasă/ Să mângâi primele fire de iarbă fragile..." Nevoia Adinei Cicort de a da o formă lirică sentimentelor şi speranţelor, nevoia de a impregna virtuţi poetice şi artistice lumii înconjurătoare, prin poezie şi prin pictură este manifestarea articulată, consecventă, a unui spirit stăruitor în bine şi în frumos.

Comunicat

COMUNICAT DE  PRESĂ

                                 Shalom Ierusalim and Tishrei Festival

          Shalom Ierusalim (Salut, Ierusalim) si Festivalul Tishrei este o premiera in Romania, dar este o manifestare traditionala in alte tari

Federația Comunităților Evreiești din România (F.C.E.R.), în parteneriat cu The American Jewish Joint Distribution Committee – România, organizează duminică, 23 septembrie 2012, incepând cu ora 11.00, in Parcul Unirii din București, Shalom Ierusalim si Tishrei Festival (Tishrei este numele primei luni a calendarului ebraic).

Manifestarea, organizată pentru prima dată in România, dar cunoscută și apreciată în întreaga lume, are ca principale scopuri comunicarea culturală intre oameni aparținând diferitelor confesiuni și promovarea Ierusalimului – capitala eternă a evreilor, orașul celor trei mari religii monoteiste -  istoria, cultura și tradițiile acestui  important oraș.

Vor fi organizate activități variate, care pot satisface toate exigentele publicului: arta și expoziții, Ierusalimul astăzi, locurile sfinte, tradiții și sărbatori evreiești, prelegeri despre Ierusalim  - Bereshit, suveniruri autentice din Ierusalim, degustări de specialități culinare evreiești, ateliere  practice de gătit, cu participarea unor renumiți maeștrii culinari, printre care Horia Virlan si Nicolae Lică – bucătar șef la Hotel JW Marriot, ca și specialiștii în arta culinară evreiască ( casher) de la Restaurantul Ritual al Federației. De asemenea, vor fi organizate spații de joacă pentru copii, unde vor avea loc activități educative și creative.

Secțiunea Bereshit a Festivalului Shalom Ierusalim se va bucura de prezența unor lectori din mediul academic, Rabini, înalti prelati, cadre didactice universitare: Acad. Constantin Bălăceanu–Stolnici, Acad. Răzvan Teodorescu, Rabin Rafael Schafer, Pr.Prof.Dr. Emilian Cornițescu, alte importante personalități.

 

 

 

 

Spectacolul,  care va incepe la ora 11.00, va fi susținut de formații artistice ale Comunităților Evreiești din România, orchestra de estradă Angely's , Corala Academică “Divina Armonie”, formații artistice reprezentative ale minorităților roma, maghiară, macedoneana, ruși-lipoveni, corul de copii Bim-Bam, formația de klezmeri (muzica tradițională idiș) , Marcel Pavel si Direcția 5.

Festivalul Shalom Ierusalim este un omagiu cultural pe care organizatorii îl aduc Bucureștiului, locuitorilor acestui minunat oraș, și  nu doar Capitalei eterne a evreilor.

Manifestarea face parte din politica de promovare a dialogului cultural, a întelegerii și respectului culturii si  tradiției fiecărui om în parte, a comunităților, ca entități sociale, pe care Federația Comunităților Evreiești din România și Joint România le propune și le promovează , pentru binele tuturor.

Informatii suplimentare pe site www.shalomierusalim.ro

 

 

PREȘEDINTE,

Dr. Aurel Vainer – Deputat

 

Persoane de contact :

Dna. Janina Ilie - 0761.683.292

Dl. Silvian Horn – 0742.223.573

 

Invitatie la Vernisajul expozitiei de pictura "Imaginea - cunoastere si devenire in Iisus Hristos"

Sunteţi invitaţi la Facultatea de Filosofie (Spl. Independenţei, 204), 
luni, 3 septembrie 2012,orele 18.30 

la Vernisajul Expoziţiei de pictură

Imaginea – cunoaştere şi devenire înIisus Hristos

Victoriţa Duţu

Expoziţiava fi deschisă până vineri, 7 septembrie şi va putea fivizitată în fiecare zi, între orele 9.00-18.00

Expoziţia are loc încadrul  cursului de vară organizat la Universitatea din Bucureşti,Facultatea de Filosofie:Ştiinţă,Religie şi Filosofie (ediţiaa II-a) cu tema TEISM VS. ATEISM
Picturilele puteti viziona pe situl meu la http://victoritadutu.wordpress.com/stf/

0740.27.99.08

Adresa:
Splaiul Independentei nr. 204, langa Carrfour Orhideea
Sector 6, Bucuresti
http://cursdevara2011filosofie.wordpress.com/

PROGRAMUL CURSULUI DE VARĂ

Ştiinţă, religie şi filosofie (ediţia aII-a)

TEISM VS.ATEISM

Bucureşti

3-7 septembrie 2012

Luni 3 septembrie

10-11 DESCHIDEREA CURSULUI

Cuvântul Decanului Facultăţii de Filosofie

11-13  Prof.dr. Romulus BRÂNCOVEANU     Universitatea din Bucureşti,            Facultatea de Filosofie

Raţiune publică şi credinţă

13-14   PAUZĂ DE MASĂ

14-16 Lector dr. Marin BĂLAN      Universitateadin Bucureşti,            Facultatea deFilosofie

  Teismul clasic şi teismele recente                                                                                                                                                                                                                                    
                                                         
16-18   Conf. dr.Constantin STOENESCU                      Universitateadin Bucureşti,             Facultatea deFilosofie  

Teismul şi problemaposibilităţii          „cunoaşterii religioase”

18.30__    Victoriţa DUŢU  

 Imaginea–cunoaştere şi devenire în Hristos

VERNISAJ–    EXPOZIŢIE DE PICTURĂ    
Marti4 septembrie
9-11 Prof. dr. ing. Ioan DUMITRACHE    Universitatea PolitehnicăBucureşti,                          Facultateade Automatica şi Calculatoare
Minte –inginerie – autonomie

11-13  Dr. Alexandru MANAFU                                The University of Western Ontario,                    Departament ofPhilosophy
Poate ştiinţa să dovedeascăexistenţa unui Creator? (Sau e musai ca ştiinţa să subscrie la naturalismulmetodologic?)

13-14   PAUZĂ DE MASĂ                                                                     

14-16  Prof. dr. LeonZĂGREAN          Universitatea de Medicină şi Farmacie    „Carol Davila” din Bucureşti,                           Facultatea deMedicină

 Homo holisticus

16-18 Diac dr. Sorin MIHALACHE      Universitatea „AlexandruIoan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Teologie Ortodoxă

Cosmologia în teologie,filosofie şi ştiinţă. Abordari (a)teiste ale rezultatelor recente

Miercuri 5septembrie
9-11  Lector dr. Gheorghe ŞTEFANOV Universitateadin Bucureşti,                       Facultateade Filosofie                      

Un argument de factură kantianăpentru existenţa lui Dumnezeu                                                                                                                

11-13  Preot Prof. dr. WilhelmDANCĂ     Universitatea dinBucureşti,                       Facultateade TeologieRomano-Catolică

 Epistemologia credinţei  şihermeneutica raţionalităţii                                      
                                                                                                                                                             
13-15   PAUZĂ DE MASĂ

15-17  Prof. dr. arh. Augustin IOAN         Universitatea de Arhitectură                                      şi Urbanism„Ion Mincu”                                                 din Bucureşti                                                                        

  Sacrul non-religios? Arhitectura memoriei îndevenirea sa

17-20                                                             Masărotundă:                                                                  

Ce   stă azi încentrul dezbaterii publice despre religie?      

                                                 Moderator: Prof. dr. MirceaFLONTA                                                                                                                         Universitateadin Bucureşti, Facultatea de Filosofie

Joi 6septembrie

9-11  Prof. dr. Maria-Luiza FLONTA         Universitateadin Bucureşti,                       Facultateade Biologie

Este creierul nostruconstruit pentru a-l percepepe Dumnezeu  sau pentru a-l produce pe Dumnezeu ?

11-13  Preot Prof. dr. Vasile RĂDUCĂ   Universitatea din Bucureşti,                       Facultatea de Teologie Ortodoxă Credinţa – satisfacţie a intelectului   sauvirtute?

13-14   PAUZĂ DE MASĂ

14-16   Dr.Iulian TOADER                             Universitateadin Bucureşti,                Facultateade Filosofie

               Argumentul eutaxiologic

16-18 Prof. dr. Ioan PÂNZARU                       Universitatea dinBucureşti,                                   Facultatea deLimbi şi Literaturi Străine

Credinţă şi acţiune     laSfintul Bernard de Clairvaux

Vineri 7septembrie
9-11 Prof. dr. Mircea DUMITRU     Universitateadin Bucureşti,                       Facultateade Filosofie

Argumente ontologice
11-13 Lector dr. Gabriel VACARIU                                                        Universitatea din Bucureşti,                      Facultatea de Filosofie
Dumnezeu a murit demult. Cumscăpăm de infinit?

13-15 Prof. dr. Gheorghiţă GEANĂ       AcademiaRomână,                                        Institutul de Antropologie „F.I. Rainer"                              Universitatea dinBucureşti,                    Facultateade Sociologie
Geniu si religiozitate
15-16   Acordarea diplomelor

INTERVIU CU MIHAI EMINESCU. "Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini"

Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. "Diagnosticele", avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum.
Pornind de la această realitate culturală care, deşi publică, este necunoscută publicului (căci Eminescu este mai mult citat decât citit), ne-am gândit să-l "confruntăm" cu situaţia din prezentul imediat, printr-un interviu virtual. De fapt, virtuală este proiecţia în prezent, pentru că răspunsurile "intervievatului" sunt, de fapt, extrase din textele sale apărute în publicaţiile Federaţiunea,Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877),Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) - şi din manuscrisele publicate postum.

Domnule Eminescu, aţi putea descrie, în câteva cuvinte, cam cum arată România de astăzi, în perspectivă socială şi politică?

Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia platiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire - iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.

Care credeţi că este cauza acestei situaţii?

Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, pe aceea de cetăţean al universului. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare. Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.

Aţi definit, în editorialele de la TIMPUL, aceste legi de import ca fiind "legi ale demagogiei". Ce sunt acestea şi cum ar trebui să arate nişte legi. "nedemagogice"?

Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.

Cum s-a ajuns la acest import necondiţionat?

Spiritul public nu e copt. Această copilarie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri, rău sau deloc preparaţi, s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite ale unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitând că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie au un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducând formulele scrise ale vieţii publice de acolo.

Deci îi învinuiţi de superficialitate.

E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din placintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi placintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită. Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se bucură atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasa de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucata de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statua, din in pânzatură fină, din fier maşine, din lână postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei?

După părerea Dumneavoastră, ce prevalează - sau ce ar trebui să prevaleze - în viaţa unui stat: politicul sau economicul?

De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei, a pierdut cineva.

Am avut de curând alegeri locale unde, conform unui nărav devenit tradiţie, mita electorală a fost la loc de cinste. Se pare că mita este una dintre bolile societăţii româneşti. Cât de corozivă credeţi că este această racilă?

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta; pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie. Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti.

Dar Justiţia ce păzeşte?

Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.

Daţi-mi un indiciu din care să se poate vedea că tot sistemul administrativ este direcţionat împotriva populaţiei, nu în sprijinul ei.

Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.

Cum aţi caracteriza actuala clasă politică?

Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

Partidul Conservator, cu care aveţi o legătură strânsă, fără a fi devenit membru al său, şi-a construit doctrina după editorialele Dumneavoastră din TIMPUL. Sunteţi susţinătorul unei teorii, al unui model de stat pe care nici mass-media, nici sociologii nu-l cunosc sau se fac că nu-l cunosc: STATUL ORGANIC. Sunteţi amabil să-l prezentaţi în rezumat, sau măcar în bazele de plecare?

Viaţa noastră modernă pare a se apropia de povârnişul fatal, pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adecă acea stare de vecinică vrajbă, însemnată cu vorbele bellum ominium contra omnes, răsboiul tuturor contra tuturor. Dar, precum în roiul de albine sau în muşinoiul de furnici nu există legi scrise şi facultăţi de drept, deşi toate fiinţele, câte compun un roiu, trăesc într'o rânduială stabilită prin instincte înăscute, tot astfel omul primitiv trăeşte din cele dintâi momente în societate. Când începe a-şi da seamă şi a căuta să explice modul de convieţuire şi de conlucrare, se nasc religiile, care stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii care sunt totodată şi codice. Astfel, s'ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală - care ajunge la comunism, alta conservatoare - care poate ajunge într'adevăr la osifiearea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii. Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el, împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bună voie sau impusă prin legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii, cruţarea economică a tuturor claselor, pe care le priveşte ca organe vii ale societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală, înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin tradiţie, prin obiceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul extrem. Dar şi ceastă direcţie are primejdiile ei. Vecinica tutelă, exercitată asupra claselor de jos, le dă într'adevăr pânea de toate zilele, dar le lipseşte de energie individuală, le face indolente. Pe de altă parte sistemul libertăţii, totodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într'o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului. Şi într'acolo tind ideile comuniste internaţionale de azi. Între aceste două extreme e poate meşteşugul adevăratei politice.

Atitudinea dumneavoastră intransigentă la adresa evreilor imigranţi v-a atras antipatia acestora şi, implicit, reputaţia de antisemit. Imaginea este contrafăcută şi se bazează pe necunoaşterea publicisticii Dumneavoastră. De aceea, v-aş ruga să vă nuanţaţi atitudinea în chestiunea evreiască. În primul rând, această chestiune este reală?...

Da, este. La orice popor drepturile publice şi private au fost rezultatul unei munci seculare şi a unor sacrificii însemnate. Dacă exista aristocraţia, cu prerogative deosebite, acestea erau compenzaţia muncii războinice; dacă ţăranii, cari pretutindenea au fost aserviţi, au izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucăţile lor de pământ, aceasta a fost oarecum răsplata pentru că în vremi trecute ei singuri au purtat greutatea instituţiilor: dacă partea clerică s-a bucurat de prerogative, ea a şi împlinit o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale evului mediu, nu le putea îndeplini o clasă de raţionalişti. Evreii singuri, cu totul deosebiţi şi având tendenţe deosebite de popor, nu compensează întru nimic munca poporului care-i susţine. Evreul nu cere, ca clasa de mijloc din secolul al XVII-lea, libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e vecinic consumator, niciodată producător şi desigur că numai cu foarte rară escepţie se va găsi într-adevăr câte un evreu care să producă.

Există discriminări juridice sau de altă natură împotriva evreilor?

Restricţiuni juridice au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ştefan-Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei, veniţi din Polonia, libertatea confesiei, dreptul de a-şi clădi sinagoge, un drept pe care turcii, aşa-numiţii noştri suverani, nu l-au avut niciodată, deşi confesia mozaică e pentru spiritul ascetic şi îngăduitor al religiei creştine tot atât de străină ca şi cea mahometană. Afară de aceea aveau dreptul liberei negustorii cu manufacturi străine - dar aicea se mărginea totul şi aşa ar fi trebuit să rămâie. Meseriaşi şi proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată cu contribuţia de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nicicând, şi de la care, chiar când îi pofteşti, ştiu a se sustrage, făcându-se sudiţi austrieceşti, deşi sânt născuţi în România din supuşi ruseşti şi n-au văzut Austria cu ochii. Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tatarii, polonii şi ungurii? Lor li-au pus turcii, când au înfrânt tractatele vechi, capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări, s-au dizgropat din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din ei şi-au câştigat neamul românesc un loc la soare?

Toţi evreii sunt aşa cum îi descrieţi?

Nu. Şi ni pare rău de acei puţini evrei cari, prin valoarea lor personală, merită a forma o escepţie, chiar dacă s-ar compune din 2-3.000, cari s-au identificat cu această ţară. Dar fiecare poate pricepe că, într-o armie străină care se apropie de noi, nimeni nu va căuta să deosebească pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie. Şi evreii sunt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreu.

Facem parte din Uniunea Europeană. În ce condiţii ne-ar fi favorabilă această apartenenţă?

În condiţiile în care existenţa statului e asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent. Suntem însă, din contra, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre.

Ce credeţi că ne aşteaptă în următorii ani?

Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.

Situaţia dezastruoasă pe care aţi creionat-o se regăseşte în vreun fel în evoluţia generală a societăţii omeneşti?

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.

Autor: Miron Manega

SODOMA CĂMĂŞILOR ALBE

Autor: Luiza Barcan

Scriu acest articol în aşteptarea tensionată a suspendării lui Băsescu din funcţia de preşedinte al României. Preşedinte a ceea ce ne-a mai lăsat el din România, de fapt. Nu ştiu dacă vom scăpa sau nu de acest demon politic cu mii de capete, capabile să se regenereze şi să se multiplice la orice încercare de anihilare. Nu ştiu. E nevoie de un Sfânt Gheorghe care să stârpească definitiv balaurul. Va apărea un Purtător de biruinţă, oare?

Dar pentru că ieri s-au întâmplat multe pe scena politică şi pentru că m-am lăsat antrenată în cursul evenimentelor din pieţele bucureştene, constituite într-un fel de barometru al stării de spirit, m-am hotărât să aştern pe hârtie ceva ce demult aşteaptă să fie articulat.

Dacă vom mai scăpa vreodată de acest preşedinte cu nume flatulent, emblemă a decăderii morale absolute şi al abjecţiei generalizate, va trebui, este, zic, imperios necesar să aibă loc un proces nu serios, ci grav, de reconsiderare a ceea ce numim „intelighenţia românească”. E foarte posibil să fie nevoie de o refacere de la zero a păturii cu adevărat instruite şi responsabile din România.

Cămăşile albe, şi nu mă refer numai la activiştii pdl-işti aduşi cu autocare ultraluxoase din diverse localităţi ale ţării, care au scandat ca la mitingurile organizate de dinainte de 1989 numele conducătorului iubit, au fost puse peste nişte oameni a căror mizerie morală nu poate fi nici măsurată nici cântărită. Inacceptabil de mulţi dintre inventatorii noului „concept”, de BĂSISM, se revendică din „intelighenţia românească” pre şi postdecembristă. Şi nu doar că se revendică. Aceştia au reuşit ca în cei 22 de ani trecuţi de la sângeroasa răsturnare de regim politic din România să se impună astfel, să genereze „modele” şi să producă numeroase clone.

Pentru că, în ce mă priveşte, moda ipocriziilor de tipul „nu dăm nume” a trecut, nu voi ezita să-i numesc pe liderii băsişti „intelighenţi” ai românilor: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu (scriitorul preferat al preşedintelui, autorul celor mai scârboase panegirice ale secolului XXI), Toader (devenit Theodor) Paleologu (Doamne!, să porţi nume de dinastie bizantină şi să fii susţinătorul unui derbedeu analfabet, e peste putinţa mea de a pricepe), Vladimir Tismăneanu (uzurpatorul fără scrupule al institutului clădit de Marius Oprea, un dizident anticomunist autentic), Teodor Baconschi (cel ce cu greu se abţinea să nu cadă sub farmecele „blondei” cu frunza), Mihai Răzvan Ungureanu (tânăra speranţă a partidului portocaliu pentru prezidenţiale), Mihail Neamţu (teologul cu usturoi la brâu). Acesta ar fi „rangul I”. Din”rangul II” fac parte, spre ruşinea mea, şi mulţi dintre oamenii pe care i-am preţuit cândva, pe care i-am avut invitaţi în emisiuni, a căror opinie conta pentru mine în chip major, în anii formării mele intelectuale. În ordinea inversă rangurilor intelectuale din România se aşează, din nefericire, rangurile morale ale aceloraşi persoane. Căci cele mai întinate conştiinţe sunt cele ale ştiutorilor de carte (nu-i pot numi cărturari, ca să nu-i necinstesc pe adevăraţii cărturari) care l-au promovat, l-au susţinut, l-au perpetuat şi l-au clonat pe monstrul politic cu nume flatulent.

La mitingul pro Băsescu de joi, 5 iulie 2012, s-a văzut prea bine peste ce au fost puse cămăşile albe. Erau prin piaţa aceea a Constituţiei mulţi dintre cei pe care cândva, înaintea erei flatulente, societatea românească îi numea „lumea bună”. Băieţi şi fete finuţe, „cu dichis”, scriitori şi cititori de dileme, caţavenci şi douăjdoi, membri ai „societăţii civile”. Erau ei sau clonele lor mai tinere, fie pe scena special amenajată în serviciul exprimării unei indignări spontane, fie jos, în piaţă, scandând împotriva „dictaturii”.

N-am pierdut vremea în aceste peste două decenii scurse de la Revoluţie. Am trecut de la vârsta neliniştilor şi a incertitudinilor la anii convingerilor şi principiilor bune pentru păstrarea unei coloane vertebrale necocârjate. I-am citit şi i-am răscitit pe aceşti finuţi „dilematici”. Cu toţii au deprins de la părintele lor, Andrei Pleşu, arta înveşmântării nimicului în haina cuvintelor frumos răsucite în frază. Cultura românească contemporană, la ora când scriu aceste disperate rânduri, cu prea puţine excepţii, e alcătuită din flatulenţe zgomotoase a căror „mireasmă” e voluptuos inhalată apoi de chiar autorii acestor flatulenţe. Personajele culturale care s-au impus prea uşor ca unice formatoare de opinie, ca instanţe supreme, s-au susţinut reciproc şi au proliferat, ajungând astăzi să fie ideologii unui sinistru dictator de tipul celor din ţările bananiere. La atât să se rezume exotismul „dilematicilor”?

Pe domnii Gabriel Liiceanu şi Horia Roman-Patapievici am avut prilejul să-i cunosc personal, exact în ordinea de mai sus, în două împrejurări ce merită a fi evocate. Cu primul am fost prezentă la o lansare de carte-album editată de Humanitas, la Librăria Cărtureşti. Filozoful trebuia să cuvânteze despre carte („Povestea poveştilor” de Ion Creangă), subsemnata despre desenele realizate de pictorul Ioan Iacob. Cu o „eleganţă” într-adevăr demnă de un om de calibrul său intelectual, dl. Liiceanu şi-a început alocuţiunea întrebând ce caută un critic de artă la respectiva lansare. Nu-i vedea rostul şi nu-i înţelegea competenţele. Niciodată n-am fost primită cu o urare de bun venit aşa „gingaşă”. I-am răspuns că priceperea unui critic de artă în cazul unei lansări de carte e echivalentă cu cea a unui filozof în cazul comentării unor lucrări de artă plastică.

Pe intelectualul cu papion l-am cunoscut chiar la ICR, în primii ani ai domniei. La parterul instituţiei era o expoziţie a elevilor profesorului Zaica şi eu doream să o prezint în cazul defunctei mele emisiuni de arte vizuale de pe TVR Cultural. Curatorul expoziţiei mi-a spus că e absolut necesar să-i cer un interviu despre expoziţie lui Patapievici. M-am supus. Personajul a apărut în hol, fără papion, a făcut câteva fiţe, după care a zis că-mi va acorda interviul. Să-l aştept câteva minte. L-am aşteptat. A revenit din biroul de director. Cu papion. L-am rugat să-mi vorbească despre „Experimentul Zaica”. A zis că nu ştie despre ce e vorba. Se întâmpla totul, repet, în cadrul instituţiei conduse de el. I-am explicat în detaliu ce face profesorul cu elevii lui, în cadrul acelui, încă de pe atunci celebru experiment de creativitate. S-a hotărât să începem interviul. I-am pus o întrebare preliminară şi a început să-mi recite, cu maximă competenţă, cu aerul unui om de cultură care şi-a dedicat întreaga viaţă „Experimentului Zaica”, tot ce-i furnizasem eu ca informaţie cu zece minute mai devreme.

Ei care clamează impostura şi incompetenţa altora au ajuns ca hoţii care stigă: „Hoţii!!!” Dar, vai!, câţi „pui” au făcut în aceşti ani!

M-am întrebat, legitim cred, cum tocmai cei la care muritorii de rând se uită ca la nişte repere pot fi atât de ticăloşi şi cum este posibil să-i smintească întru ticăloşie pe mulţi oameni potenţial cumsecade din această ţară? Cred că am o explicaţie. În vremea regimului comunist oamenii de cultură care ştiau cum să se strecoare printre gratiile ideologice, care se dădeau apolitici sau care pactizau cu regimul aveau numeroase privilegii. Li se publicau cărţile, li se expuneau lucrările, li se jucau piesele, primeau burse de studii în occident, ca să nu se mai ia cu meditaţiile transcendentale. Primeau consistente subvenţii şi drepturi de autor. Singurul lucru care le lipsea era puterea. Şi cu cât mediocritatea e mai mare, cu atât creşte şi nevoia de putere. Trişti Pleşi şi Liiceni, adânc frustraţi în nevoia de putere, înainte de 1989, au găsit în bălţile de sânge de pe caldarâmul Pieţei Universităţii şi al Pieţei Romane elixirul miraculos ce le-a inoculat mult râvnita putere. Le-a revenit voioşia şi au luat în stăpânire tot ce ar mai fi putut însemna cultură românească postdecembristă. Au anihilat orice formă de exprimare neavizată de ei. Au monopolizat, odată cu imensele resurse financiare, şi orice formă de prestigiu cultural. Şi pentru că au avut nevoie de un lider politic bun să le servească prin analfabetismul lui interesele materiale, prestigiul construit pe impostură şi nevoia de a deţine puterea, măcar culturală, acest sinistru Băsescu, delirul maneliştilor, al interlopilor şi al dansatoarelor din buric le-a venit mănuşă.

Personal nu cred că România mai poate fi salvată. Şi nu fiindcă se află în criză economică, ci într-o criză infinit mai gravă: o criză morală, o criză a conştiinţelor, o criză de oameni învăţaţi şi integri, unicele repere valabile pentru o lume cât de cât normală. Alţii speră că România va fi slavată. Îi aud pe unii dintre politicieni, şi-i cred, că ar vrea să-şi crească copiii în această ţară. Pentru aceasta vor fi nevoiţi să schimbe din temelie ţara, câtă mai e ea. Iar temelia unei naţii o reprezintă conştiinţele ei. Generaţia mea, însă, nu va mai prinde o asemenea miraculoasă însănătoşire.

Adevăratul lider intelectual e cel care-şi pune darul minţii în folosul luminării şi zidirii morale a generaţiilor în formare, al celor care vor să-şi şlefuiască personalitatea, al celor mulţi şi derutaţi cărora le trebuie repere autentice pentru a deveni o naţiune. Adevăratul intelectual e dator să amendeze public, explicit, orice derapaj de la normalitate al oricărei puteri, nu să sprijine, în schimbul privilegiilor, o putere discreţionară.

În România de astăzi brutele nearticulate vorbesc despre cultură şi sunt susţinute de liderii culturali susamintiţi, hoţii vorbesc despre cinste, criminalii despre blândeţe şi pace, securiştii de ieri - mascaţi în intelectualii finuţi de astăzi - şi autoritarii despre democraţie, hâzii despre frumuseţe, devastaţii moral despre conştiinţă. Intelighenţia României poartă cămăşi albe peste conştiinţe întunecate. Cămăşile albe acoperă nu numai impostură şi abuzuri, acoperă o imensă crimă morală şi fizică. Căci multe dintre cămeşile albe, dacă nu sunt autoare sunt măcar complice la această crimă.

În Sodoma biblică, se pare, înainte de focul trimis pe negândite din cer, sodomiţii erau intelectuali rafinaţi care înveşmântau cu măiestrie nimicul în dichis. Practicau toate inversiunile, şi pe cele morale, desigur. Trăncăneau subţire şi, fiind cald pe acolo, purtau cu siguranţă cămăşi albe.

Luiza BARCAN

critic de artă, jurnalist