Era în anul 1957. Un bătrân distins, cu pantofi uzați și salopetă
murdară, mătura străzile orașului. Acum mătura străzile, dar nu
întotdeauna fusese măturător. A fost diplomat în capitala Franței.
Înainte...
Într-o fabrică, nu contează care, un bărbat între două vârste căra
șpanul strungurilor și era gluma muncitorilor deșucheați. Era
„necalificatul" pentru că așa trebuia. Dar el nu fusese întotdeauna un
muncitor necalificat. Fusese medic, profesor universitar. Înainte...
Într-o toaletă publică, o femeie trecută de patruzeci de ani spăla
cu o pânză de bumbac murdar pisoarele. Își ștergea fruntea de sudoarea
putorii, dar avea o figură delicată. Ciudat. Pentru că nu întotdeauna
fusese spălătoreasă de pisoare. Ci profesoară la liceul «Regina Maria»,
unde preda limbi clasice. Înainte...
Într-un alt oraș, un alt bărbat împingea vagonetele cu cărbuni,
deși puterile îi slăbeau. Era vagonetarul Minei Lupeni. Dar nu fusese
întotdeauna vagonetar. Era I.D. Sîrbu, unul dintre marii scriitori ai
țării noastre. Înainte...
Nu departe de marginea Bucureștilor, în fostul bordel Crucea de
Piatră, o tânără foarte frumoasă și foarte delicată își trăia existența
predând ore de franceză, iar fostele curve, muncitoare necalificate prin
uzinele patriei, o batjocoreau, dar ei nu-i păsa. Statul nu o angaja
nicăieri pentru că așa trebuia. Din casa părinților ei a fost dată afară
și acum locuia într-o cameră a fostului bordel. Dar ea, Sanda Tătărăscu
Negroponte, nu trăise dintotdeauna aici. Fusese fiica unui mare
prim-ministru al României. Înainte...
Acolo mai trăia și soțul ei. Cultivat și manierat, cu o distincție
care te făcea să întorci capul, era instalatorul cartierului. Pentru
lavabouri și pisoare. Dar el nu fusese dintotdeauna instalator de
pisoare. Ci unul dintre avocații promițători ai țării noastre, Ulyse
Negroponte. Înainte...
În acel an, când se petreceau toate aceste povești, s-a născut dl.
Patapievici. A trăit frumos, în zonă protejată social și politic. Pentru
viitorul copilului Patapievici nici nu se punea problema să ajungă
vreodată să monteze pisoare sau să măture străzi. Nu! Pentru accederea
protejaților de acest fel a fost distrusă România pe care o știam.
Înainte....
Ajuns om mare, astăzi, dl Patapievici consideră istoria poporului
român o încrucișare de jeturi de urină, ale domniei sale, ale
prietenilor domniei sale și ale altora, luptători în jeturi de urină,
din plăcere, din plictis intelectual sau alterare fizică ori dracu îi
mai știe. Pentru domnia sa, cultura română este periferică, născută din
jeturile de urină ale istoriei altora.
Problema cea mai gravă nu este
jetul de urină al dl Patapievici peste poporul român, peste istoria sa,
peste cultura sa și, mai ales, peste destinele distruse din vremea
nașterii sale, ci faptul că domnia sa se urinează de la înălțimea
funcției de director al ICR, de șef peste cultura română! Și spune asta
fiind plătit din banii poporului peste care se pișă!!
În toată această vreme, își sprijină gașca, promovând-o cu bani
grei în afara țării, unde operele acestor mediocri mor de plictiseală în
galantarele librăriilor. Dacă acest popor îi produce atât de multă
greață atunci de ce nu-i este greață și de banii pe care-i primește
pentru așa-zisele călătorii de promovare?! Dacă îi este așa de greață de
poporul care-l subvenționează, atunci de ce nu-și dă demisia din
funcțiile oficiale și să se retragă în turnul de fildeș al genialității
sale?! Dacă e așa de bun, atunci de ce nu se stabilește în Occident?!
Pentru că în țara mea, aceea pe care o știu eu, unul care se
flendură nefiind nici una nici alta din ceea ce pretinde că ar putea fi,
ar fi măturat cu siguranță străzile, ar fi făcut ghetele domnul
Negroponte sau ar spăla pisoarele minerilor din Lupeni. Înainte...
Publicat Duminicã, 27 noiembrie 2011
